Nu trebuie să fim consumatori de manele ca să vedem lucrurile într-o perspectivă justă: manelele înseşi se leagă curios de specificul nostru.
Războiul maneliştilor de pe posturile TV româneşti a stârnit din nou o consternare proporţională cu audienţele fruntaşe atinse de Antena 1 sau de Pro TV de Revelion. Au urmat chemări la boicot şi alte accese de furie culturală, cu eternul refren al lui „Ca la noi, la nimeni/aşa nu se mai poate“. E destul de clar că ele nu schimbă cursul lucrurilor: dacă acum câţiva ani aveam „Deşteaptă-te, române“ în chip de manea, „cumpăna dintre ani“ ne-a adus în 2008-2009 şi un Adrian Minune în rolul lui Ţepeş, lucru, pare-se, jignitor pentru spiritul naţional. Cum „aşa se va mai putea“ cu siguranţă şi în anii următori, singurul lucru care ne rămâne de făcut e să ogoim puţin acelaşi spirit naţional, orice-ar însemna acesta.
Un prim gest profilactic se leagă de ideea fixă a unicităţii. Manelele sunt, sub diferite nume, un fenomen general balcanic: în Bulgaria se numesc chalga, în Grecia, laika, în fosta Iugoslavie, turbo-folk. Aiurea, însă, e greu de conceput un clivaj între cultura populară şi cea „cultă“ ca în România. La noi, piaţa „onorabilă“ abundă în pastişe anglo-saxone, cum bine observa un Tom Wilson acum câtăva vreme, în „The Independent“. Avem o Madonna autohtonă (Loredana), am avut şi un P. Diddy (Fizz) şi aşa mai departe. Aceste pastişe nu sunt însă cu nimic mai valide decât manelele, ba dimpotrivă, ele includ o doză de snobism care le anulează.
Singurul antidot pentru acest gen de schizofrenie etico-politico-muzicală (manele versus pastişe pop) este, spune tot Tom Wilson, revalorizarea substratului popular cu ajutorul artiştilor culţi. Tentativele prezentului, gen Shukar Collective, sunt deocamdată timide. Dacă „spiritul naţional“ nu s-ar detesta pe el însuşi într-o asemenea măsură, poate am ajunge la performanţe eclectice, gen Goran Bregovici sau Cesaria Evora.
O a doua măsură de profilaxie ar fi un pic de apă rece pe obrajii fiinţei naţionale. „Deşteaptă-te, române“ şi Vlad Ţepeş nu sunt realităţi istorice chiar atât de eroice şi de metafizice. Dacă n-ar fi avut ceva rizibil în ele, ar fi fost mai greu de atins de apetitul parodic al feluriţilor saltimbanci. Să nu uităm că imnul naţional are în ADN elemente de manea, printre care paternitatea incertă a muzicii: Anton Pann, melodie populară, versificatorul Andrei Mureşianu însuşi sau, se mai zice, George Ucenescu. Versurile includ cel puţin un pleonasm, „barbarii de tirani“, şi o formulare dubioasă: „N-ajunse iataganul barbarei semilune,/A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim“. Chiar luând „barbar“ în sens propriu, de seminţie alta decât greco-romană, şi „fatal“ în sens extins, de fatidic şi nu cauzator de moarte, nu se rezolvă prea mult. Despre „sângele de roman“, ce să mai vorbim? E o gogoriţă dovedită.
Simbolul Ţepeş are şi el destule conotaţii dubioase, chiar fără mitul Dracula: drumul către domnie al „neatârnatului“ a inclus un marş în fruntea unei unităţi de cavalerie turceşti şi un asasinat. Au urmat cunoscutele episoade cu ţepele şi boierii şi o strategie de politică externă constând în turbane bătute în cuie în capul emisarilor turci şi refuzul de a plăti tribut, adresat proaspătului cuceritor al Constantinopolelui, Mahomed al II-lea.
Nu trebuie să fim consumatori de manele pentru ca să vedem lucrurile într-o perspectivă justă, aceea în care manelele înseşi se leagă curios, prin toată situaţia descrisă, de specificul nostru. Pentru a ajunge să ne iubim, ar trebui, cu alte cuvinte, să începem să ne cunoaştem şi să ne iertăm. Până la proba contrarie, vitalitatea manelistică nu poate fi combătută nici cu sutienul Andreei Bănică (cea fără Jr.) şi nici cu lavaliera lui Andrei Pleşu. .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu